Castelul Bran

Orice episod istoric este determinat de factori constanti cum sunt timpul si spatiul ce-i hotarasc locul în evolutia unei comunitati umane. Tinutul dintre Bucegi si Piatra Craiului au determinat o serie de episoade istorice înca din preistorie si pâna în prezent, reliefate de o data geografica si istorica majora: Trecatoarea Branului. Fiind de-a lungul timpului una din cele mai importante legaturi transcarpatice, Trecatoarea Branului a dezvoltat o istorie dinamica formata din cele doua componente majore, activitatile comerciale desfasurate pe drumul ce o strabate si de repetatele invazii militare care foloseau acelasi traseu. Amfiteatru natural, strajuit la est de muntii Bucegi si la vest de masivul Piatra Craiului, Trecatoarea Bran oferea prin deschiderea sa o larga panorama atât spre Tara Bârsei cât si spre dealurile si valea Moeciului. În urma investigatiilor arheologice, putem constata ca cele mai vechi urme de locuire în zona trecatorii, datorate în principal conditiilor naturale, dateaza înca din paleoliticul mijlociu (120.000-35.000 î. Chr.). Dovezi mai concrete ne parvin însa din paleoliticul superior (16.100-14.600 î. Chr.), prin descoperirile facute în Pestera Liliecilor din satul Pestera (comuna Moeciu).


Primele marturii concrete ce atrag atentia asupra Branului sunt evidentiate de conflictele militare ale antichitatii, razboaiele daco-romane. Este sigur ca o parte a legiunilor romane pornite din Moesia Inferior, vor trece în S-E Transilvaniei prin pasul Bran. Importanta strategica a trecatorii este mentinuta si ulterior campaniilor militare romane. În castrul de la Cumidava (Râsnov) sunt încartiruite trupe militare romane care aveau sarcina de a supraveghea si controla drumul Branului. Înca din perioada timpurie a evului mediu când, întrega Europa se afla în plin proces de reorganizare politica si sociala, Transilvania este asaltata de valurile
migratoare pornite din nemarginitele stepe asiatice. Dupa cristalizarea statului maghiar si crestinarea sa în jurul anului 1003 sub
regele Stefan, regalitatea maghiara adopta o politica de expansiune teritoriala precum si impunerea influentei sale politice asupra populatiilor vecine, inclusiv asupra spatiului carpato-dunarean. Astfel în timpul regelui Andrei al II-lea (1205-1235), influenta coroanei maghiare ajunsese pâna la trecatoarea de sud-est a Transilvaniei. Perioada a coincis cu stationarea de cealalta parte a Carpatilor, pentru o scurta perioada, a unui popor migrator, cumanii. Necontenitele invazii ale acestora în partea transilvana a Carpatilor a format un adevarat cadru motivational pentru regalitatea maghiara. Nevoia de securitate l-a determinat pe regele Andrei al II-lea sa elaboreze un plan de aparare. Astfel s-a consumat cel mai controversat episod din istoria Transilvaniei, prezenta sau nu a cavalerilor teutoni în zona de sud-est a Transilvaniei ca un garant al politicilor maghiare în regiune. Din pacate nici pâna astazi nu au fost descoperite suficiente dovezi al prezentei acestora în perioada 1211-1225 în Tara Bârsei.
Daca acesti cruciati ar fi fost în zona, nu ne îndoim ca ar fi valorificat atuurile geo-politice ale zonei, trecatoarea Bran devenise o zona strategica esentiala, iar un control militar al pasului era imperios necesar.

 

Cu sau fara prezenta teutonilor în sud-estul Transilvaniei, regalitatea maghiara a înteles importanta fortificarii granitelor  transilvane. Acest fapt sa materializat concomitent cu începerea migratiei germane în teritoriul intracarpatic când, coroana maghiara dezvolta o vasta retea de fortificatii. Necesitatile au impus construirea în scopuri militare, cu predilectie în partile sudice ale Transilvaniei a acesor fortificatii. Astfel perioada din jumatatea secolulului al XIV-lea si pâna la mijlocul secolului al XVI-lea a fost cea mai bogata în construirea de fortificatii din întreaga istorie a Transilvaniei medievale. De la sfârsitul secolului al XIV-lea,
regalitatea concepe un plan defensiv mai complex bazat si pe cetatile din interior alaturi de cele de granita ale regatului.

 

În timpul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342 – 1382), coroana maghiara continua politica expansionista în Balcani. Aceasta coincide cu cristalizarea formatiunilor politice românesti din Muntenia si Moldova fapt ce a culminat cu o alternare de confruntari ungaro-muntene cu espectative armate în dese rânduri. Astfel în strategia militara a regelui maghiar fortificarea trecatorilor de
legatura cu Muntenia devine foarte importanta. Conflictele si neîntelegerile permanente cu Tara Româneasca îl determina pe Ludovic I de Anjou sa aprobe constructia unei cetati la Bran. Cetatea de la Bran, construita din considerente de ordin strategic si economic, a fost construita astfel ca sa intercepteze drumul ce intra pe aici în Transilvania, inclusiv trecatoarea si sa asigure o protectie vamii maghiare instituite aici. La momentul atestarii „actului de nastere” a cetatii Bran, negotul prin pasul Branului era oprit; acesta se desfasura mai sus la Rufla Arbor (Rucar). Pentru ajutor la ridicarea cetatii, Ludovic I de Anjou le promite brasovenilor mutarea vamii la noua cetate ce o vor construi la Bran. În realizarea considerentelor de ordin strategic regele maghiar se sprijina pe marile orase ale Transilvaniei (Brasov, Sibiu si Bistrita) în care vedea elementul de contracarare a tendintelor de autonomie ale Transilvaniei. Astfel dispune ridicarea cetatilor de la Talmaciu - 1370 si Bran - 1377, dorind
în acest fel ca împreuna cu Severinul sa alcatuiasca coridorul de aparare al hotarului de sud al Transilvaniei. De altfel tendinta de ridicare a cetatii Branului dateaza înca din anul 1364, dupa cum rezulta dintr-un document al vremii.

Trebuie mentionat înca de acum o realitate istorica evidenta, ce justifica într-un fel faptul ca cetatea a fost ferita de episoade istorice majore. Toate conflictele militare ce au avut ca teatru de operatiuni trecatoarea Branului au fost confruntari militare regionale, de o importanta secundara, desfasurate cu efective militare moderate. De fiecare data când o armata puternica din sud (armata otomana de exemplu), intreprindea expeditii militare asupra unui stat din Europa Centrala (Ungaria, Austria) era ales un drum favorabil din punct de vedere geografic, ce traversa Peninsula Balcanica si prin Serbia mai departe spre Ungaria, tocmai
pentru a se evita pasurile carpatice stiute ca ar fi putut cauza mari probleme si unei armate numeroase cum era de regula, cea otomana. Intentia strategica a regelui maghiar de ridicare a cetatii Bran a coincis cu intentiile brasovenilor, dornici sa-si consolideze pozitia geografica în zona, pe de o parte si pozitia economica prin supravegherea drumului comercial ce trecea
prin trecatoare, pe de alta. În acest context a avut loc la 19 noiembrie 1377, „actul de nastere” al cetatii Bran, prin privilegiul acordat orasului Brasov de Ludovic I de Anjou, din resedinta regala din localitatea Zvolen (Slovacia). Documentul precizeaza ca brasovenii „nesiliti si neconstrânsi de nimeni ci, de buna voie au promis în mod generos si unanim sa construiasca o noua cetate pe
stânca lui Dietrich”, (novum castrum in lapide Tydrici aedificare), de a o face „cu propriile lor osteneli si de a taia acolo padurea în lung si în lat dupa voia noastra, de a dezradacina si nivela, aducând si furnizând piatra, ciment, lemne necesare la cladirea numitei cetati, procurând si zidari si cioplitori de piatra si dulgheri cu propria lor cheltuiala”.

La finalizarea constructiei, cetatea intra în proprietatea regalitatii maghiare si a fost condusa de un castelan numit de catre rege. Aceasta avea obligatia sa instaleze o garnizoana formata din mercenari: arcasi si balistari. Pentru „osteneala si cheltuielile” facute, brasovenilor li s-au întarit drepturile asupra a treisprezece târguri din Tara Bârsei, „precum au fost din vechime”. Documentul prin elaborarea sa demonstreaza cointeresarea brasovenilor în apararea hotarelor reflectând totodata si bunele raporturi cu regalitatea maghiara. Remarcabil este faptul ca pâna la sfârsitul domniei lui Ludovic I de Anjou, survenita odata cu moartea sa în 1382, cetatea era terminata. Graba construirii cetatii, precum si interesul deosebit al regelui maghiar în aceasta actiune, rezida dintr-o politica destul de complicata la acea vreme. Domnul Tarii Românesti, Vladislav Vlaicu (1364 - cca. 1377) a initiat o serie de actiuni pâna în anul 1368 (odata cu ocuparea Vidinului), actiuni ostile intereselor maghiare în regiune. Aceste actiuni s-au soldat, asa cum era de asteptat, cu o confruntare deschisa între cele doua state medievale. Dupa unii istorici (Fotino) una dintre confruntari ar fi avut loc la Bran. „Ludovic, regele Ungariei, repezindu-se si asupra lui Vladislav, Domnul Munteniei, se facu batalie mare la Bran, unde învingerea a ramas a românilor”. Cetatea Bran a fost asadar înzestrata cu un domeniu format din sate ale Tarii Bârsei precum: Baciu, Cernatu, Satulung, Turches, Târlungeni, Zizin, Purcareni, Crizbav, Apata, Zarnesti si Tohan (ultimele doua facând parte din domeniul pâna în anul 1395). Stapânii domeniului având drept de folosinta asupra padurilor si
apelor, asupra vânatorii si pescuitului, asupra fântânilor si a câmpurilor comune. Asa cum a fost prevazut, amplasamentul fortaretei domina drumul, controlând una dintre cele mai importante cai de acces în Transilvania evidentiind rolul sau militar. Paza trecatorii era asigurata de garnizoana cetatii. În cea mai mare parte a timpului, garnizoana de la Bran a fost compusa din mercenari (Cronicarul Ioan de Târnava aminteste de „briganzi si balistari englezi”). În general numarul acestora nu depaseau 12-24 oameni (în anul 1599 - 40 balistari, în anul 1658 - 30 balistari) si aveau misiunea principala de a fixa inamicul în fata cetatii pâna la sosirea ajutoarelor de la Râsnov si Brasov. Raportorul pentru emiterea actului a fost nobilul Johannes de Schafeneck,
castelan al cetatii Landskrone, cetate situata lânga Talmaciu si ridicata în scopul apararii trecatorii Turnu Rosu. Documentele referitoare la anii 1395, 1398 si 1406 evidentiaza, în mod expres ca, Cetatea Bran si implicit teritoriul din jurul ei, se aflau în posesia regelui maghiar Sigismund de Luxemburg (1387-1437). Exemplul cel mai elocvent îl constituie se pare prezenta în anul 1395, la Bran a însusi regelui maghiar care, ar fi folosit cetatea pentru o incursiune în Tara Româneasca, ocazie cu care l-a îndepartat pe Vlad Uzurpatorul (1396-1397), pretendent la tronul tarii împotriva lui Mircea cel Batrân (1386-1395 si 1397-1418), aliatul lui Sigismund de Luxemburg. Ocuparea orasului Adrianopole, în anul 1354 de catre turci, favorizeaza ocuparea Peninsulei Balcanice de catre lumea otomana, care ajunge la sfârsitul secolului al XIV-lea la Dunare. Iminenta primejdie otomana, care ameninta popoarele de la nordul Dunarii, favorizeaza materializarea unui front comun al crestinatatii.

Prima incursiune de jaf a turcilor în Transilvania, intreprinsa în anul 1394, coroborata cu victoria voievodului muntean Mircea cel Batrân la Rovine în anul 1395, favorizeaza o data în plus, strângerea raporturilor între cele doua tari vecine: Ungaria si Tara Româneasca. Cei doi conducatori s-au întâlnit în primavara anului 1395 la Brasov (7 martie) si au pus bazele unui tratat de alianta, probabil sub principiul vasalitatii specific vremii, în baza raporturilor medievale piramidale prin care regele maghiar
Sigismund de Luxemburg era seniorul, iar Domnul Tarii Românesti, Mircea cel Batrân era vasalul. Tratatul prevedea obligatiile celor doua parti în cazul unei invazii turcesti. Este foarte posibil ca semnarea acestui tratat sa se fi avut loc la o data ulterioara, la sediul administratiei medievale din Brasov (cladirea se afla în spatele actualului hotel Aro). Tratatul mentiona si recunoasterea domnitorului Tarii Românesti, dreptul de proprietate asupra tinuturilor de peste Carpati, Severinul, Amlasul si Fagarasul (Mzrcha voivoda Transalpinus dux de Fugaras et banus de Zeurine). O parte a specialistilor atribuie, în urma semnarii Tratatului de la Brasov, dreptul de posesie al cetatii Bran, domnitorului Mircea cel Batrân. Din pacate, atât în textul actului din 7 martie 1395 cât si în cel din anul 1406, semnat la Severin nu apare nici un fel de referire asupra conferirii acestui drept domnului muntean.

Prima atestare documentara prin care se certifica fatul ca cetatea Bran se afla „în alte mâini”, au aparut abia în anul 1412. Aceasta actiune ne determina sa lansam ipoteza potrivit careia, din anul 1412 cetatea se afla în posesia lui Mircea cel Batrân cu drept de posesie si de folosinta (dominium utile) si nu cu drept de stapânire, potrivit raporturilor de vasalitate dintre cei doi conducatori.
În timpul în care cetatea Bran s-a aflat în posesia domnitorului muntean, acesta a înfiintat pe lânga cetate o vama, unde se încasa „de la calaretul ce trece pe la Turciu (Bran) 3 bani, iar de la pedestru 1 ban”. Un argument care întareste aceasta ipoteza este actul emis în anul 1412, de catre voievodul Transilvaniei, Stibor de Stiboricz (1395-1401 si 1410-1414) în care se facea referire la mutarea vamii, care se percepea initial la Törcz, la Brasov. La 6 august 1416, Branul este mentionat ca vama a Tarii Românesti, în actul prin care domnul muntean Mircea cel Batrân reconfirma privilegiile acordate negustorilor brasoveni de catre înaintasii sai. Tot acum Branul apare pentru prima data mentionat cu numele „Turcu”, probabil de la numele apei (Turcul), care trece prin Bran.
O alta dovada elocventa ce întareste ipoteza ca cetatea s-ar fi aflat în mâinile muntenilor, rezida din cele consemnate în documentul emis de Sigismund de Luxemburg la Casovia, în 7 iulie 1419, în care se mentioneaza faptul ca Mircea cel Batrân si fiul acestuia, având doar dreptul de a numi castelanii, nemultumeau pe rege, deoarece castelanii alesi de acestia comiteau tot felul de faradelegi legate de perceperea taxelor vamale si a marfurilor aduse în vama de brasoveni.


Nemultumirile apar ceva mai devreme (1412) odata cu introducera pârcalabilor de catre domnitorul român, actiune intreprinsa cu acordul regelui. De altfel comitele secuilor Mihail, îi retrage pe acestia din structura administrativa a cetatii la începutul anului 1419. Desi mentionarea cetatii Bran în cadrul posesiunilor domnilor Tarii Românesti, apare si în anul 1421, în cadrul actelor emise de domnul Radu Prasnaglava, dar si în cele emise de domnul Dan al II-lea în anul 1422, se pare ca dupa moartea lui Mircea cel Batrân (1418), pe fondul instabilitatii politice din Tara Româneasca si în proximitatea unui iminent atac turcesc, Sigismund de Luxemburg ia o serie de masuri cu caracter defensiv. Constient de importanta trecatorii Bran cât si de slaba capacitate de riposta a domnului Tarii Românesti, Sigismund de Luxemburg a retras urmasului imediat al lui Mircea cel Batrân, controlul asupra cetatii Bran. Regele maghiar se pare ca a si poposit la Bran, pentru o scurta perioada de timp, în anul 1427, pentru a verifica personal fortificatiile de aici în contextul cresterii pericolului otoman. Cu aceasta ocazie autoritatea asupra cetatii
Bran a fost trecuta în mâinile secuilor. Atentia deosebita acordata de regalitatea maghiara acestui punct de granita s-a dovedit perfect întemeiata pentru ca la scurt timp, în vara anului 1432 are loc o mare expeditie în Tara Româneasca dublata de una de prada în Tara Bârsei, pare-se prin pasul Branului. Domnitorul de atunci al Tarii Românesti, Alexandru Aldea (1431-1436) a recunoscut suzeranitatea turceasca, participând chiar la actiunea de jaf întreprinsa de otomani în Tara Bârsei. Nu peste mult timp, în anul 1436 actiunea de prada a turcilor în zona se repeta din nou. În vara anului 1438 (iunie-iulie) are loc o expeditie militara otomana în Transilvania, materializata sub forma unei veritabile campanii de cucerire, la care a participat se pare, însusi sultanul turcilor. Armata otomana a intrat în Transilvania pe la Severin, zdrobind orice rezistenta locala, au înaintat pe valea Sebesului, dupa care a pradat Mediasul si Sighisoara. N-au putut cuceri Sibiul si Brasovul, dar au devastat satele din Tara Bârsei. În cele din urma turcii s-au întors în Tara Româneasca, prin pasul Branului cu multi robi si încarcati cu prada. Campania a lasat urme adânci si i-a determinat pe brasoveni sa intreprinda, pe propria lor cheltuiala, unele lucrari de fortificare a cetatii si a pasului Bran spre
a putea rezista navalirilor ulterioare, desi cetatea nu se afla în proprietatea lor. În calitatea sa de voievod al Transilvaniei, Iancu de Hunedoara (1441-1446) înfrânge un corp de armate otomane, în anii 1441/1442, se pare chiar sub zidurile cetatii Bran. În timpul voievodatului sau are loc unirea functiilor de comite al secuilor cu cea de voievod al Transilvaniei, Iancu detinând astfel cele doua functii. Cum una din atributiile de baza ale comitelui secuilor era apararea granitelor de est ale Voievodatului Transilvaniei, aceasta este preluata în urma unificarii functiilor de catre Iancu de Hunedoara. El a apreciat just pozitia cetatii Bran ca punct strategic în aceasta parte a Transilvaniei acordându-i atentia cuvenita. Acest episod constituie apogeul strategic si militar al fortaretei de la Bran. Este perioada în care castelanii de la Bran au îndeplinit, pentru scurte perioade de timp functia de vicecomite al secuilor si chiar pe cea de voievod al Transilvaniei. Tot în acea perioada au loc lucrari de consolidare pe latura de nord a cetatii si s-a costruit turnul de est, care cuprindea o parte a vechii galerii, abandonându-se astfel stânca de vizavi. În anul 1448, în calitate  de regent al Ungariei, Iancu de Hunedoara numeste castelan al cetatii Bran pe Nicolaus de Bizere, pe o perioada de 10 ani. Acesta se presupune a fi fost un nobil român din Banat, pe nume Nicolae de Bizere.

 

Figura marcanta a domnitorului Tarii  omânesti, Vlad Tepes (1448; 1456-1462; 1476), fiul lui Vlad Dracul, nu ocupa însa, un rol însemnat în istoria cetatii Bran. Legatura  care s-a creat între Vlad Tepes si aceasta cetate a fost conceputa mult mai târziu si nu are legatura cu faptele istorice  ale domnitorului muntean ci, mai degraba cu stilul de viata al acestuia care a fost învaluita de cele mai multe ori între mister si  legenda. Singurele lucruri certe referitoare la aceasta legatura, rezida indirect din actiunile politicii sale externe unde, un loc aparte  îl reprezinta relatiile cu Transilvania si Ungaria. Înca din perioada primei sale domnii (anul 1448), Vlad Tepes a deschis un conflict cu negustorii brasoveni, fapt atestat de scrisoarea adresata acestora, la 31 octombrie 1448, prin   Bran. Acest conflict avea sa-l urmeze pe domnitorul muntean, pe toata perioada domniei sale, iar dupa moartea sa avea sa   capete conotatii incomensurabile. Neîntelegerile au pornit pe de o parte, de la regimul economic protectionist initiat de Vlad  Tepes, caruia i-au cazut victima negustorii transilvaneni si în special cei brasoveni, iar pe de alta parte politica ostila domnului  muntean dusa de brasoveni, prin sustinerea permanenta a unor pretendenti la tronul Tarii Românesti. În timpul celei de-a doua sale domnii (1456-1462), Vlad Tepes a încercat totusi, sa continue politica bunicului sau, Mircea cel Batrân, aceea de apropiere de regele maghiar, prin încheierea unui tratat prin care domnitorul muntean ar fi recunoscut suzeranitatea acestuia asupra tarii sale. Motivul principal care statea la baza initierii acestui tratat era evident, sprijinul pe care ar fi putut conta Vlad Tepes în cadrul  politicii sale antiotomane. Astfel la câteva saptamâni de la reînscaunare, Vlad trece pasul Branului, la Brasov unde se întâlneste cu regele maghiar Ladislau Postumul si cu care semneaza acest tratat. Tratatul continea si textul unei întelegeri concrete între Vlad Tepes si negustorii brasoveni prin care cele doua parti si ar fi acordat ajutor reciproc, în cazul unui posibil atac otoman. La scurt timp însa, transilvanenii încalca întelegerea facuta cu domnitorul muntean, adapostind pe teritoriul lor diversi pretendenti la tronul Tarii Românesti. Acest fapt a dus la înrautatirea relatiilor transilvanomuntene, Vlad initiind din acel moment numeroase incursiuni sub forma unor campanii de „pedepsire”, în principal împotriva oraselor Brasov si Sibiu,  cum a fost de exempu, cea din  anul 1459. La întoarcere se pare ca domnitorul muntean s-a retras în Tara Româneasca, pe la Bran unde „nu afla nici o   piedica”.


În anul 1460, Vlad Tepes a patruns prin pasul Branului, în Tara Bârsei „atacând sate cetati si orase”, dând foc recoltelor, iar pe cei prinsi tragându-i în teapa, în apropierea capelei Sfântul Iacob, din Brasov. În aceasta noua incursiune, domnitorul Tarii Românesti, reuseste sa invinga decisiv trupele unui pretendent, Dan al III-lea. În acest context se încheie o noua alianta de pace între acesta si brasoveni. Pericolul turcesc se resimte pregnant în toamna anului 1462, când Vlad Tepes împreuna cu o parte a armatei sale a fost nevoit sa se retraga în Transilvania, prin pasul Bran, spre Brasov. Aici s-a întâlnit cu regele maghiar Matei Corvin. Întâlnirea nu s-a concretizat într-un tratat de alianta, ci a fost sortita esecului. La scurt timp, potrivit carturarului italian, Antonio Bonfini (cronicarul oficial al regelui maghiar), relatiile dintre cei doi conducatori au degenerat din motive necunoscute, Vlad Tepes fiind arestat din porunca lui Matei Corvin. La baza acestei actiuni, se pare ca ar fi stat scrisorile defaimatoare la adresa Lui Vlad Tepes, trimise de brasoveni regelui maghiar, în care domnul muntean era acuzat ca ar fi trecut de partea turcilor. Dupa paisprezece ani de detentie, la Visegrad si Pesta, Vlad Tepes a fost eliberat, la insistentele lui Stefan ce Mare domnul Moldovei, în anul 1476. Cu sprijin transilvan si moldovean, Vlad Tepes trece în Tara Româneasca, pare-se tot pe la Bran, hotarât sa-si revendice tronul. A reusit acest lucru în urma bataliei de lânga Bucuresti, dar nu se va bucura mult de domnie, la scurt timp moare într-o alta confruntare cu un alt pretendent la tronul muntean. Perioada în care cetatea Bran s-a aflat sub autoritatea voievozilor Transilvaniei, castelanii au comis numeroase abuzuri, cu predilectie la vamuirea marfurilor. Abuzurile au afectat în mod direct negustorimea brasoveana, numeroasele plângeri facute de acestia nu au adus în ansamblu scopul dorit. În anul 1458 situatia a  ajuns atât de disperata încât brasovenii au trecut la masuri radicale, ocupând cu forta cetatea si închizându-l pe castelan. Doi ani  mai târziu (1460) regele maghiar Matei Corvin (1458-1490) a cerut orasului Brasov, asa cum reiese din actele vremii, sa livreze  alimente pentru cetatile regale Bran, Piatra Craiului (Kyralkew) si Halchiu în valoare de 100 de florini.

În anul 1476 dintr-un document elaborat de voievodul Transilvaniei, Ioan Pongrács de Dindeleag (1462-1465 si 1468-1476), adresat brasovenilor, în care acesta le cerea sa ajute la renovarea cetatii Bran, reiese ca la acea vreme Branul pierduse temporar  „pertinentele” (domeniul). Veniturile se rezumau doar la taxele percepute la traficul comercial prin trecatoare. În anul 1479, voievodul Transilvaniei Petru Geréb de Vingard (1478-1479) a cerut în doua rânduri brasovenilor sa livreze alimente pentru garnizoana cetatii Bran. În alt document datat 1483 se cere orasului Brasov sa trimita zece calareti ce urmau sa execute serviciul de paza si de curierat la cetatea Bran. Raporturile dintre castelani si brasoveni s-au deteriorat din nou în anul 1485, când acestia din urma au facut presiuni pentru destituirea castelanului din functie. Abuzurile permanente ale castelanilor coroborate cu pretentiile nenumarate ale voievozilor transilvani, în ceea ce priveste contributia Brasovului la întretinerea cetatii Bran, au sporit continuu nemultumirile brasovenilor. Astfel a aparut pentru prima data, în anul 1486, un plan conform caruia cetatea Bran ar fi trebuit sa intre în stapânirea orasului Brasov, situatie ce ar fi generat rezolvarea tensiunilor create, mai ales ca putem vorbi chiar de o interdependenta între dezvoltarea orasului Brasov si ponderea traficului comercial, desfasurat prin trecatoarea Branului. Desi planul a esuat, considerându-se la acea vreme ca în functia de castelan trebuiau numiti numai curteni ai regelui, dependenta cetatii de orasul Brasov creste constant. Initiativa senatorilor brasoveni Bartholomeus Schunckebunck si Petrus Goldschmid, din anul 1497, pe lânga curtea regala în vederea solutionarii problemei cetatii Bran a contat destul de mult. Aceasta actiune coroborata cu situatia interna defavorabila regelui maghiar Vladislav al II-lea Jagello (1490-1516) si de secatuirea vistieriei regale, a facut ca în anul 1498, Brasovul sa ia în stapânire pentru zece ani cetatea si domeniul Branului, în schimbul împrumutului sumei de 1000 florini. Brasovenii se obligau sa întretina cetatea în cele mai bune conditii posibile, s-o pazeasca si s-o întareasca pe cheltuiala lor. Daca dupa zece ani regele avea nevoie de cetate, el ar fi trebuit sa restituie brasovenilor suma împrumutata. În caz contrar cetatea ar fi ramas „pe veci” a brasovenilor (perpetuo duximus dandum et annectendum). Întelegerea a fost consfintita prin actul emis la 1 ianuarie 1498, de regele maghiar. La 4 decembrie 1498, regele maghiar reînnoieste actul din ianuarie, privitor la soarta cetatii Bran, aducându-i unele adaugiri. Pentru suma suplimentara de 2000 florini el zalogeste, de data aceasta în termeni mult mai exacti, pe 10 ani, cetatea brasovenilor. În cazul în care regele nu restituie acesti bani, cetatea ramânând în continuare a Brasovului. În anul 1500, regele maghiar confera brasovenilor veniturile vamii de sare de la Feldioara si cere voievodului Transilvaniei sa nu mai exercite jurisdictia asupra taranilor care tineau de domeniul cetatii Bran. La expirarea termenului de zece ani, la 2 ianuarie 1508, regele maghiar Vladislav II Jagello, nu numai ca nu a restituit suma de bani împrumutata dar, a recurs la un nou împrumut de 2000 florini, zalogind cetatea pentru o perioada de înca zece ani. La o oarecare perioada de timp regele a mai solicitat înca 1300 florini astfel ca, în anul 1513 datoria sa catre orasul Brasov a ajuns la 6300 florini. Dupa cum reiese din documentele vremii, începând cu anul 1504, Brasovul numeste castelanii la cetatea Bran. În anul 1508, regele maghiar scoate de sub jurisdictia voievodului transilvan, cetatea Bran pe o perioada de 25 de ani, reprezentând timpul cumulat al zalogirilor repetate ale cetatii. Dupa scurgerea celor 25 de ani regele, nu a restituit sumele împrumutate astfel ca stapânirea brasovenilor asupra Branului s-a perpetuat.

 

Odata cu intrarea cetatii Bran în stapânirea orasului Brasov s-a constatat o noua perioada înfloritoare în existenta acesteia. Veniturile cetatii au crescut considerabil. Acestea rezultau din: venitul morarilor, venitul din piper, venitul de la bautura vânduta în cetate, venitul realizat din vama cetatii (iadula castri), veniturile din birsagurile juzilor din Brasov si din district, venitul dijmei din satele domeniului, venitul din dijma oilor, venitul rezultat din taxa tiganilor din district, venitul din semanatul si vânzarea inului, dijma stupilor din domeniu, dijma porcilor, censul de pe domeniu, taxa vigesimatorilor pentru slujitorii din cetate, venitul vamilor de sare de la Feldioara. Aceste venituri au permis realizarea unor lucrari de modificare si consolidare în constructia cetatii. Turnul din partea de rasarit se dubleaza cu parament (material de captuseala) de bosaje, dupa care se amenajeaza loggia din interior si
se înalta zidul de incinta, amenajându-se astfel doua rânduri de metereze: cele inferioare pentru artilerie si cele superioare, de pe
drumul strajii pentru armele usoare. În aceasta perioada se înalta si turnul central, donjonul si pilastrii cu console cu dubluter. Sindrila de pe acoperisuri a fost acoperita cu tigla. Astfel rolul cetatii se transforma substantial, locul celui militar fiind luat de cel  administrativ si politic. Aceste transformari au la baza si considerente de ordin militar, impunerea tunului ca arma principala de  artilerie în cadrul armatelor vremii au facut astfel, aproape inutile fortificatiile construite special pentru rezistenta în fata unui  asediu. Contextul politic sud-est european, de la începutul secolului al XVI-lea a fost unul marcat de mari framântari. Imperiul  otoman se afla la apogeul puterii si expansiunii sale, coroanele polone si ungare se aflau într-un sever declin, pe când ascensiunile Rusiei si Austriei devin tot mai evidente. Aceste schimbari geo-politice afecteza si tarile române, implicit zona  sud-estica a Transilvaniei si cetatea Bran. Cele trei provincii sunt nevoite sa colaboreze pentru a face fata noii situatii. Astfel, în  urma conflictelor avute cu turcii la începutul anului 1522, domnitorul muntean Radu de la Afumati (1522-1523; 1524-1525;  1525-1529), a fost nevoit sa se retraga în Transilvania prin pasul Bran, pentru a cere ajutor voievodului Transilvaniei. În vara  aceluisi an, Radu de la Afumati împreuna cu trupele lui Ioan Zapolya, trec granita în Muntenia, pe la Bran si obtin o victorie  împotriva trupelor otomane stationate aici. Succesul a fost însa, de scurta durata, într-una din confruntarile ulterioare, domnitorul  muntean, a fost nevoit sa se retraga din nou în Ardeal. În toamna anului 1522 (octombrie-noiembire), însusi voievodul transilvan, Ioan Zapolya (1526-1540), la însotit pe Radu de la Afumati, prin pasul Bran, într-o campanie de alungare a turcilor, din Tara  Româneasca. Actiunea s-a soldat cu victoria decisiva a trupelor ardeleano-muntene, obtinuta la Rucar. Anul 1526 a tensionat si  mai mult climatul politic din sud-estul Europei, odata cu înfrângerea maghiarilor la Mohacs si ocuparea unei importante parti a Ungariei de catre turci. Aceasta situatie a generat luptele pentru tronul Ungariei între doi pretendenti: voievodul Transilvaniei, Ioan  Zapolya si Ferdinand de Habsburg, arhiducele Austriei. În acest conflict, un rol important l-au avut Tarile Române si implicit pasul Bran.

Moise Voda, domn muntean în anul 1529 si presupus adept al ferdinandistilor, trece prin pasul Branului si asediaza timp de  câteva saptamâni, fara folos însa, cetatea Bran. Aceasta era aparata în acea perioada de garnizoana condusa de castelanul   brasovean Ioan Hoch. În anul 1530, un pretendent la tronul Tarii Românesti, Vlad Înecatul, sprijinit de turci, a intrat cu trupele în Tara Bârsei, pe la Bran si au asediat fara succes Brasovul. Trebuie amintit aici, ca pe toata perioada conflictelor între Ioan Zapolya
si Ferdinad de Habsburg, pâna al victoria finala a primului, cetatea Bran a jucat un rol important oscilând permanent, potrivit intereselor brasovenilor, între a acorda ajutor unuia sau altuia dintre pretendentii la tronul Ungariei. Unele osti care au trecut prin trecatoarea Branului au avut aceptul castelanului, altele au intâmpinat o rezistenta înversunata. Dupa repurtarea victoriei, Ioan Zapoliya constient de importanta strategica a cetatii Bran, a intentionat sa ia cetatea din stapânirea brasovenilor. La staruinta acestuia din urma, dar si în urma insistentelor aliatilor acestora, din care facea parte si domnitorul muntean, Ioan Zapolya s-a razgândit si a aceptat ca cetatea Bran sa ramâna în continuare a orasului Brasov, care „s-o foloseasca potrivit cu interesele sale”. Închiderea conflictului pentru succesiunea la tronul Ungariei nu a coincis si cu stabilizarea sistemului politic din Transilvania. Amestecul turcilor si a austriecilor în interesele acestei provincii, se materializaza sub forma unor noi conflicte militare, la care este expusa si fortareata de la Bran.

În anul 1541 ostile domnului muntean, Radu Paisie (1535-1545) au intentionat sa treaca pe la Bran, având acceptul brasovenilor, în încercarea de pedepsire a lui Stefan Mailath, care se revoltase împotriva lui Ioan Zapolya. În 1547, domnitorul Tarii Românesti, Mircea Ciobanu (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), trece prin pasul Branului, într-o campanie de pedepsire a boierilor munteni rasculati împotriva sa si care s-au refugiat la Brasov. În 1550, actiunea lui Mircea Ciobanu s-a repetat, trecând prin pasul Bran, de data aceasta într-o expeditie ordonata de sultanul turc, împotriva unui dusman al lui Ioan Zapolya. În anul 1556, o expeditie moldavo-munteana, din care facea parte si domnitorul Tarii Românesti, Patrascu Voda, (1554-1557), intra în Transilvania, pe la Bran cu misiunea de al reînscauna pe principele Ioan Sigismund la Cluj. Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, Transilvania a devenit mai interesanta pentru papalitate, odata cu raspândirea ideilor reformei religioase. Biserica catolica trimite la curtea de la Cluj, mai multe misiuni diplomatice, cu scopul mascat de a se informa asupra resurselor economice, militare dar si asupra actiunilor politice ale provinciei. Unul dintre acesti calatori a fost si capitanul italian, nascut la Bergamo, Giovanni-Andrea Gromo, care în anul 1564 a poposit la curtea principelui transilvanean Ioan Sigismund. Referindu-se la sistemul de fortificatii din Transilvania, Giovanni Andrea-Gromo face referire si la cetatea Bran, despre care spune ca era „un castel foarte puternic asezat pe o înaltime în întregime stâncoasa, în mijlocul unei vai înguste, prin care se trece în Tara Româneasca, acolo unde aceasta se margineste cu Moldova (autorul gresind aici în apreciere, granita cu Moldova se afla mult mai departe spre rasarit) si este despartita, prin chei foarte înguste, de alti doi munti, inaccesibili datorita peretilor lor abrupti si a codrilor desi. Castelul acesta se numeste Terschio (Bran) si este foarte bine pazit si totdeauna bine înzestrat cu tot ce e trebuitor pentru o aparare puternica si sta
de asemenea sub privegherea sfatului orasenesc al Brasovului”. În marturiile sale autorul a facut însa si o afirmatie, considerata din lipsa dovezilor exagerata. Acesta afirma ca în râul ce curge pe sub cetate ar fi existat „pietris de aur”. O alta marturie interesanta, despre cetatea Bran, ne-a parvenit de la un alt calator al vremii, membru al unei familii de magistrati parizieni, Pierre
Lescalopier, a trecut prin Transilvania spre Constantinopol, în misiune diplomatica. De acolo i s-a oferit un alt intinerar, legat de o misiune secreta venita din partea Caterinei de Medici, sotia lui Henric al II-lea, regele Frantei, cu scopul de a negocia o casatorie între principele transilvanean Stefan Bathory cu una dintre domnisoarele de onoare ale sotiei regelui francez. La 24 iunie, Pierre
Lescalopier trece muntele Giuvala, „înalt, greu de suit si plin de paduri întinse” unde a gasit „prima straja din Transilvania, într-un mic castel care nu are nici o usa si ei intra înauntru cu o scara pe care o trag dupa ei. Acest castel se numeste Terchvar (Bran).

Un alt document mentioneaza data de 15 iulie 1575, data la care Ioannes Fux a fost trimis la cetatea Bran cu misiunea s-o fortifice si sa pazeasca pasul Branului, ocazie cu care au fost cheltuiti un florin si 25 de aspri, potrivit registrului cu cheltuieli alodiale. Registrul în cauza ne prezinta si un inventar al armelor din cetatea Bran din anul 1577: 22 sânete pe furci, 18 sânete de mâna, 31 sulite de vânatoare, 8 arcuri si sageti, sulite lungi si halebarde. Acest inventar releva clar numarul mic de aparatori ai cetatii, reliefând o data în plus importanta mai mult regionala a fortaretei de la Bran. Nu e mai putin adevarat ca forta cetatii era asigurata de pozitia sa geografica si de fortificatiile ce o compun, decât de numarul garnizoanei. În anul 1584, genovezul Franco Sivori secretar particular al domnitorului Tarii Românesti, Petru Cercel (1583-1585), a poposit la curtea principelui transilvanean Sigismund Bathory (1581-1597), pentru purtarea unor tratative în vederea casatoriei dintre sora principelui si domnitorul muntean. Cu aceasta ocazie, Franco Sivori mentioneaza ca a trecut prin culuarul Rucar-Bran, peste un munte abrupt (Piatra Craiului), pe un drum greu accesibil „încât au trebuit sa fie trase carele cu frânghii peste vârful muntelui, trecând peste anumite schelarii de lemn puse în aceste trecatori în acest scop, drept scari”. În anul urmator seniorul de Boudry si la Chestaye, Jacques de Bongars, a pornit într-o calatorie de studiu, strabatând Ungaria, Transilvania si Tara Româneasca în drum spre Constantinopol. În descrierile sale legate de calatoria prin Transilvania, povesteste cum la Brasov, a primit biletul de libera trecere pe la Tarzschiwar (Bran). Înnoptând la cetatea Bran, în 24-25 iunie, Jacques de Bongars a facut o scurta descriere a fortaretei „castel asezat între munti si care este pentru paza acestei trecatori (trecatoarea Bran). O parte din garnizoana castelului porneste din castel dimineata si alta seara, pentru astrabate padurile si muntii si daca întâlnesc pe careva care nu este din împrejurimi, îl iau prizonier... si ei purced astfel pentru ca toata lumea sa fie silita sa treaca prin trecatoarea castelului care este si singura trecere pentru trasuri sau cai”. În toamna anului 1594, pârcalabul de Fagaras, Mihai Horvath, a trecut pe la Bran cu un contingent militar „drept ajutor”, din partea principelui transilvanean Sigismund Bathory, pentru Mihai Viteazul (1593-1601), în conflictele pe care le avea acesta cu turcii. Cunoscutul istoric si arhitect militar Filippo Pigafetta a însotit în anul 1595, un corp expeditionar de armata, trimis de ducele de Toscana în sprijinul lui Sigismund Bathory, ce a trecut prin pasul Branului, consemnând acest lucru: „De la Brasov am ajuns în cele din urma la tabara armatei, intrând prin aceasta trecatoare muntoasa care duce în Tara Româneasca, aflata la o departare de 12 mile de Brasov, sau mai bine zis printr-o cheie în munti sfredelita de râul Törch (Turcu), care se varsa în Olt. Acolo s-a cladit  un castel care aproape zavoraste valea, caci cu artileria închide trecerea pasului si este numit Törcsvar (cetatea Bran), si acolo se plateste vama”. La data de 14 decemjbrie 1596, potrivit însemnarilor facute de castelanul Dominicus Rosenauer, privind cheltuielile, a fost mentionata prezenta la Bran timp de trei zile a voievodului Tarii Românesti, Mihai Viteazul si a sotiei sale, Doamna Stanca. Voievodul muntean a folosit drumul prin pasul Bran, în calatoria sa din decembrie spre Alba Iulia, dar se pare, sotia sa, ar fi ramas sa-l astepte la cetatea Bran.

Urmasul lui Mihai Viteazul, voievodul Radu Serban (1601-1611), ar fi trecut în anul 1603, pasul Bran, cu ajutor militar pentru principele Transilvaniei, în încercarea acestuia de înabusire a unei rascoale conduse de Moise Secuiul. Cu acest prilej voievodul  muntean a trimis o solie la Bran (prin an Logofatul), pentru a obtine permisiunea trecerii prin trecatoare fara riposta garnizoanei   cetatii. Actiunea a reusit în cele din urma dar, „trecerea a fost grea”. În anul 1608, tronul Principatului Transilvaniei a fost ocupat de Gabriel Bathory (1698-1613). Acesta a încercat refacerea autoritatii si puterii centrale prin restrângerea drepturilor si libertatilor  oraselor sasesti. Cum brasovenii dezvoltau o adevarata autoritate politica si economica în zona Bran, detinerea cetatii, le conferea  acestora si o puternica pozitie strategica. Din acest motiv principele a pus în discutie drepturile brasovenilor asupra   cetatii si domeniului Bran, chemâdu-i pe acestia în fata dietei întrunite la Sighisoara, iar mai apoi în fata Sfaturilor ardelene convocate la Cluj. Brasovenii trebuiau sa prezinte titlurile juridice de posesiune asupra Branului. În perioada urmatoare a avut loc o serie de conflicte între principele Gabriel Bathory si domnitorul muntean Radu Serban (1602-1610; 1611), datorate dorintei celor doi de sporire a influentei politice în zona, în detrimentul celuilalt. La începutul anului 1611, principele trece pasul Branului în Tara Româneasca, cu o puternica armata. Radu Serban a fost nevoit sa se refugieze în Moldova. În vara aceluisi an, cu armata refacuta, domnitorul muntean trece prin pasul Tatarului, în Transilvania si învinge decisiv oastea lui Gabriel Bathory, chiar sub zidurile Brasovului. Dupa victorie voievodul Radu Serban s-a întors în Tara Româneasca, pe la Bran fara sa întâmpine riposta. În primavara anului 1612, neîmpacat cu situatia în care brasovenii ostili, i-au acordat sprijin domnului valah, principele a ocupat cetatile Codlea si Râsnov, iar pe castelanii Johann Raab si David Horvath sa predea cetatea Bran fara lupta. Ocuparea cetatii a adus mari prejudicii brasovenilor, atât de natura economica, prin întreruperea perceperii taxei de catre acestia, asupra fluxului comercial în trecatoare, cât si de natura politica, prin întreruperea legaturilor cu domnitorul muntean care, nu mai putea astfel trimite sprijin Brasovului. În anul 1613, brasovenii au ajuns din nou în stapânirea cetatii, în urma unei întelegeri facute cu Gabriel Bathory. Actiunile hazardate ale principelui i-au atras acestuia multi dusmani, inclusiv din partea puterii suzereane, Imperiul Otoman. Acesta a reprezentat motivul principal, pentru care, în acelasi an (1613), a fost instalat principe al Transilvaniei, cu ajutor turcesc, Gabriel Bethlen (1613-1629). A urmat o confruntare între cei doi rivali care, a durat aproape doi ani. În octombrie 1613, ostile turcesti conduse de Ali Pasa Maghiaroglu au pornit campania împotriva lui Gabriel Bathory. În acest context, conducatorul turc a cerut judelui Brasovului, Hanisch Drut, sa porunceasca „capeteniei de la Bran”, sa opreaca cu tunurile trecerea „sultanului tatarasc” pe acolo, care se pare ca, fusese chemat în ajutorul lui Gabriel Bathory. Ali Pasa Maghiaroglu a dat porunca si direct castelanului de la Bran, amenintându-l ca, daca se va opune „nici un bine nu va fi voua”. La 1615, Bathory a fost înfrânt decisiv, murind pe câmpul de lupta. Dupa înscaunare, principele Gariel Bethlen a dispus, verificarea la nivelul întregii tari, a tuturor bunurilor apartinând fiscului regal. Astfel în acelasi an 1615, brasovenii sunt chemati din nou, la curtea principelui, lor asupra Branului. Tratativele au ajuns în impas, prelungindu-se pe o perioada de aproximativ zece ani. Abia în toamna anului 1625 s-a învoit Gabriel Bethlen sa lase pe mai departe brasovenilor, posesiunea asupra cetatii si domeniului Branului, cu toate veniturile
regale (regalia). A fost încheiat, în acest sens, la 9 noiembrie 1625, un tratat ce impunea conditii foarte grele brasovenilor, printre  care amintim aici si pierderea controlului militar asupra cetatii, precum si obligativitatea achitarii unei importante sume de bani.  Ratiunile de ordin economic au primat însa, trecatoarea ramânând si în acea perioada, o importanta sursa de venituri pentru oras, astfel ca, brasovenii accepta conditiile. Tratatul prevedea urmatoarele: Brasovenii sa întretina un castelan de origine  maghiara si care sa presteze juramânt principelui, urmasilor sai, tarii si cetatii Brasovului, dupa o anumita formula; 2. Principele  sa tina o garnizoana în cetatea Bran de câte ori împrejurarile o vor cere; 3. Brasovenii sa restaureze si sa fortifice castelul în conformitate cu dispozitiile principelui; 4. Toate caile si potecile de lânga castel sa fie închise cu exceptia drumului regelui si a cararii numita Paraho; 5. Brasovenii sa cedeze cetatii Fagaras, pentru totdeauna si în mod irevocabil, proprietatile din comunele Parau, Grid, Persani, Holbav si Tântari (Dumbravita). Comuna Sercaia intra în proprietatea principelui; 6. Brasovenii sunt obligati sa achite principelui suma de 15.000 florini.


Constient de importanta strategica a cetatii Bran, fapt constatat pe toata perioada confruntarilor cu rivalul sau Gabriel Bathory, principele transilvanean Gabriel Bethlen a initiat în perioada 1622-1625, o serie de lucrari de resataurare. A fost reconstruit turnul portii si donjonului caruia i-au fost adaugate elemente renascentiste. Turnul principal a fost decorat cu arcade duble semicirculare, cu un „coronament cu atic polono-lombard”. Tot acum separe, au fost adaugate crenelurile treptate de pe donjon si de pe frontalul cladirii alaturate turnului, pe latura nord-vestica. Important de mentionat aici, este si faptul ca, daca pâna la sfârsitul
secolului al XVI-lea si începutul secolului al XVII-lea, pentru denumirea fortaretei de la Bran s-a folosit termenul de „cetate”, de acum acesta va fi folosit alaturi de cel de „castel”. Abia dupa aproape 150 de ani au reusit brasovenii sa redobândeasca drepturile asupra cetatii Bran, de aceasta data definitiv, dupa ce au reusit sa obtina de la principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczy al II-lea (1648-1660), la 24 aprilie 1651, un act de donatie. Actul cuprinde prevederile celui anterior, din 1625, dar include si altele noi.
De data aceasta, orasului Brasov i se garanta posesia asupra castelului si domeniului Bran. Actul de donatie încheiat de principele Gheorhge Rákóczy al II-lea cu brasovenii a fost ulterior confirmat de Starile ardelene prin Legea Approbatae  constitutiones regni Transilvaniae, titlul 82, art.I, dupa cum hotarâse anterior Dieta transilvaneana din 12 februarie 1651. Înasprirea dominatiei otomane în Tarile Române si tendintele acestora de a le transforma în pasalâcuri, a determinat coagularea  acestora în forma unei coalitii antiotomane. În anul 1659 aceasta coalitie a fost înfrânta. Dupa aceasta perioada, cetatea Bran a  fost ocupata de trupele lui Makes Mihaly, general al lui Gheorghe Rakovzy al II-lea. La începutul anului 1660, dupa noi tratative  cetatea Bran, împreuna cu vama tricesimala au fost redate brasovenilor cu conditia ca acestia sa-i fie credinciosi principelui. La  sfârsitul secolului al XVII-lea, în urma înfrângerilor suferite de catre turci, mai întâi la asediul Vienei, în anul 1683 apoi la Zenta în  1687 Transilvania a intrat în stapânirea Imperiului Habsburgic. Întrucât prin “Diploma Leopoldina” din 1691 au fost confirmate  toate privilegiile si donatiile facute de catre principii Transilvaniei, recunoscându-se vechile legi ale tarii, vechile statorniciri administrative si judecatoresti, mentinerea sasilor si secuilor în posesia privilegiilor lor din vechime, astfel si orasul Brasov  ramâne în continuare proprietar asupra cetatii si domeniului Bran, conform contractului din 1651.


Politica economica si strategia militara a Habsburgilor, în secolul al XVIII-lea, au dus la limitarea rolului cetatii, au stânjenit pe  brasoveni în comertul cu Tara Româneasca, împiedicând chiar si exercitarea atributiunilor castelanilor în teritoriul Branului. Astfel,  la 1 mai 1706 vama de la Bran este trecuta în administrarea unui tricesimator (vames), functionar al tezaurariatului statului  austriac, care pe lânga atributiunile de percepere a taxelor vamale, a preluat de la castelani, plaiurile si potecile dintre muntii  Bucegi si Piatra Craiului pentru a împiedica atât activitatea comerciala ilicita cât si traversarea ilegala a frontierei. Pentru a întari  trercatoarea Branului, în anul 1723, se pare ca a fost renovat castelul, dupa cum rezulta dintr-o inscriptie de pe zidul interior. Cetatea a continuat sa-si exercite partial în continuare rolul militar si sa fie mentionata în cronici. Carol al II-lea, regele Suediei, în  urma înfrângerilor suferite în Rusia, a trecut pe la Bran în drum spre tara sa, împreuna cu ostile sale. În anul 1787 un corp de  armata austriac trece pe la Bran atacându-i pe turcii aflati la Câmpulung. Desi Pasul Bran ramâne o legatura transcarpatica  frecvent folosita de combatantii diferitelor conflicte militare, cetatea Bran intra într-un proces de pierdere treptata a importantei  militare. Principalele cauze sunt schimbarea tacticii militare, perfectionarea armelor de foc si schimbarea situatiei politico-militare  în sud-estul Europei, prin abandonarea de catre imperiali a apararii pe linia Carpatilor si contraofensiva acestora în sud. Din a  doua jumatate a secolului al XVIII- lea, apararea trecatorilor Carpatilor si supravegherea traficului comercial peste granita a revenit  regimentelor graniceresti. Vechea cetate medievala a pierdut astfel, rolul de centru al sistemului defensiv al trecatorii Bran,  fiind folosita mai mult ca o resedinta domeniala. De la mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru a limita ravagiile provocate de propagarea epidemiilor, autoritatile austriece au înfiintat un "cordon sanitar". La Bran se constituie un oficiu de carantina. În  aceiasi perioada pentru o mai buna administrare a teritoriilor detinute si pentru controlarea fiscalitatii, autoritatile austriece au  împartit domeniul Bran în patru "cercuri de inspectie".


În 1836, hotarul a fost mutat de la Bran la "Pajura", în Fundata. Odata cu granita s-a mutat aici si o parte a personalului oficiului  vamal. Conform planului de situatie din 1870, oficiul vamal îsi pastreaza în Bran vechile cladiri ale vamii. Alaturi de cladirile  contumaciei si ale oficiului vamal, documentul confirma existenta la poalele Dealului Cetatii a unui han, a capelei, a cladirii Curiei  (locul unde se percepeau impozitele) si o "gradina a castelanului". Tot aici se pare, a functionat si o statie de posta, ce deservea  cursele postale între Brasov si Bran.


În timpul razboiului ruso-turco-român (1877-1878), Austro-Ungaria a adoptat  o atitudine de falsa neutralitate, în spatele careia a  încercat sa-si impuna planurile de expansiune politica si economica în estul Europei. Acum se va scrie si ultima "pagina de  razboi" a cetatii Bran. Nesigure pe intentiile României, autoritatile austro-ungare trec cu rapiditate la aplicarea unui plan complex  de aparare a Transilvaniei, începând cu sfârsitul lunii aprilie 1878. În acest sens armata austro-ungara a întreprins masuri de  fortificare a Pasului Bran. Cea mai importanta masura luata ramâne cooptarea în acest sistem defensiv si a cetatii medievale  Bran. Astfel cetatea a fost închiriata în "mod provizoriu " pentru a fi pusa în "stare de aparare". Fortareata putea fi tinta unui  bombandament inamic dirijat de pe culmile din apropiere. Principala modificare arhitecturala ce trebuia sa sigure o anumita  protectie a constat în îndepartarea vechilor acoperisuri si înlocuirea acestora cu fasine, actiune ce a determinat grava deteriorare  a sa. Luând act de cele întâmplate orasul Brasov a cerut autoritatilor austriece restaurarea cetatii. Acestea au acceptat în cele din urma sa suporte costul reparatiilor facute între 1883-1886, iar la 22 iulie 1888 au predat-o, prin antreprenorii care au executat  restaurarea, orasului Brasov, prin intermediul primarului Franz von Brenerberg. La scurt timp însa, cetatea este ocupata de Oficiul  silvic din Brasov. Din acel moment în ea locuind brigadieri silvici, padurari din Bran si temporar, în câteva camere oficiale,  amenajate special, inspectorii silvici veniti de la Brasov. Oficiul silvic a detinut cetatea pâna în anul 1918.

Anii tulburi ai primului razboi mondial înscriu în istoria castelului Bran un gest conjunctural al autoritatilor brasovene, care - cu ocazia încoronarii, la 30 decembrie 1916, a împaratului Carol I al Austro-Ungariei ca rege al Ungariei (sub numele de Carol al   IV-lea),- intentioneaza sa marcheze evenimentul printr-o… donatie. Cu doua zile înaintea marelui eveniment, la 28 decembrie    1916, primarul Brasovului, dr. Karl Schnell, îsi justifica astfel gestul în fata unei adunari a reprezentantilor orasului. “Noi, din acest oras liber regesc, care ne-am adunat prima data de la începutul invaziei vecinilor infideli, vrem astazi sa salutam pe Majestatea Sa regeasca si apostolica, din adâncul inimii. (…) Ne-am decis astazi sa rugam cu veneratie pe Majestatea Sa, ca si odinioara, castelul de pe vechea stânca Dietrich sa intre în posesia regelui. Si oferim acest cadou cu credinta, ca supusi nestramutati”. Adaugând “sentimentul de mândrie al invincibilitatii monarhiei, dupa stralucitele succese din Est”, primarul Karl Schnell i-a înaintat aceasta propunere magistratului orasului, care urma sa o aprobe si sa o duca la îndeplinire. “Cu însufletire”, acesta a stabilit “în numele populatiei, în unanimitate” ca “din partea orasului nostru, îl rugam [pe Carol al IV-lea – n.n.] sa primeasca drept cadou modest, proprietatea orasului Brasov, castelul Bran si parcul”. Realitatea istorica a contrazis însa predictiile primarului brasovean, monarhia austro-ungara dovedindu-se a nu fi chiar atât de invincibila, iar stralucitele succese din Est” au devenit curând o amintire. În aceste conditii împaratul nu a putut da curs ofertei brasovenilor, iar dupa destramarea monarhiei austro-ungare, abdicarea suveranului si realizarea României Mari, la 1 decembrie 1918, un asemenea gest nu mai avea nici un rost. În consecinta, la exact doi ani dupa Unire, la 1 decembrie 1920, brasovenii - prin glasul aceluiasi primar, Karl Schnell - au facut un gest de curtoazie fata de noii suverani ai României Mari, daruind castelul reginei Maria. Era, într-un fel, si un mod de a câstiga bunavointa familiei regale române, care-si avea resedinta de vara nu departe de Bran, la Sinaia. Aceasta a fost si sansa castelului Bran de a reveni la viata, caci fara restaurarea facuta - din ordinul reginei - de arhitectul Karel Liman, edificiul ar fi împartasit probabil soarta altor monumente medievale pe care indiferenta oamenilor si trecerea timpului le-au dus la ruina. Textul hotarârii adoptate de Consiliul orasenesc al Brasovului exprima sentimentele locuitorilor de la poalele Tâmpei fata de regina Maria a României Mari, motivându-le în acelasi timp si gestul.

“Azi, Consiliul orasnenesc al orasului Brasov - se preciza în Actul de donatie - ca corporatiune înzestrata cu agendele reprezentantei orasenesti, am decis unanim în sedinta festiva de azi sa daruim Maiestatii Sale Reginei Maria a României Mari stravechiul castel al Branului, atât de bogat în amintiri istorice - castrum in lapide Tydrici de odinioara - ca semnul profundei veneratii si al sentimentelor neclintite dinastice ale orasului nostru. Donatiunea voieste sa fie înainte de toate si o expresie a veneratiei sincere ce o simte si populatia orasului nostru fata de marea regina care usca lacramile vaduvelor si orfanilor, îmbarbateaza pe cei desnadajduiti, întinde ajutor si mângâiere celor ce zac în suferinta si împrastie binecuvântare pretutindenea unde îsi îndreapta pasii si prin toate acestea cucereste cu un avânt irezistibil inimile populatiei tarii întregi. Acest act de donatiune s-a dresat ca document al deciziunei noastre unanime. Din sedinta din 1 Decembrie 1920 a Consiliului orasenesc al orasului Brasov.” Peste ani, în februarie 1930, regina îsi amintea cu nostalgie momentul în care Branul - “mica cetate uitata dincolo de zavoarele muntilor” - a intrat în viata sa. “Sunt multi ani de-atunci, într-o excursie peste granita îl vazusem stând într-o singuratate nebuna pe stânca pe care e înaltat si-mi fluturase prin minte ce încântare ar fi fost sa stapânesc o asemenea fortareata si s-o prefac într-un camin. Ce basm ar fi însemnat sa chem la viata un mic castel medieval, o adevarata poveste de zâne. Si lucrul de necrezut s-a întâmplat: dupa doi ani de la rasboiu, autoritatile orasului Brasov au venit la mine într-o delegatie solemna si mi-au
oferit castelul de la Bran, ca dar deplin, ca sa fie întreg al meu”.


Dupa ce a intrat în stapânirea reginei Maria, între 1920-1930 castelul a suferit o serie de transformari arhitecturale, în dorinta de a se face din el o moderna resedinta de vara. Lucrarile au fost conduse de arhitectul ceh Karel Liman, care a lucrat si la castelele Peles si Pelisor. Au fost adaugate doua turnuri pentru scari, meterezele si gurile de tragere au devenit ferestre, sobele si vetrele au fost transformate în camine moderne. “Branul - îsi amintea regina - însemna un nou câmp de lucru, chemarea la viata a unui  nou vis de frumusete. Ajutata de un batrân arhitect de încredere, tot asa de însufletit ca si mine, am început sa dau viata zidurilor  moarte, sa dau suflet vechei cetati care nu traise niciodata într-adevar. Am trezit-o din lunga toropeala, am facut dintr-un lucru orb  un camin cu ochi multi privind peste lume. Adormita, departata, neajunsa cum era, nu s-a lasat mai putin sa fie schimbata într-o locuinta tihnita si placuta”.

 

http://www.bran-castle.com

Compania de Administrare a Domeniului Bran

Str. General Traian Mosoiu, nr. 24
Casa "Principesa Ileana" - Castelul Bran,
Judetul Brasov

Tel.: +4 0268 237 700
        +4 0268 237 701
Fax: +4 0268 237 702

 

Noutati